Myanmar faces – Episodul I

Până să mă apuc eu de scris [îmi e doar lene, atât] în detaliu despre ce am mai vizitat prin Myanmar, mă tot încearcă de câteva săptămâni gânduri care, tind să cred, au devenit atât de prețioase, încât nici nu-mi mai vine acum să scriu despre altceva. O să vă rog să aveți răbdare cu mine, intensitatea este maximă. Așa cum au fost și momentele când i-am întâlnit pe oamenii de acolo. Știu deja că am mai spus asta, însă mă simt nevoită să repet: comoara Myanmarului rămân oamenii. Mie-mi va fi greu să mă folosesc de cuvinte ca să vă spun despre cât de blânzi, onești și deschiși sunt. Pozele vor face jocul mai bun, mai interesant.

Bun, să-i dăm drumul.

Doamnei din fotografie îi datorez o învățăminte. Știți, dacă vă duceți în Myanmar, să nu faceți ca Sori. Nu intrați cu bocancii [literalmente] în bucătăria omului de acolo. Nu-i va conveni, pentru că unde ei fac mâncare, locul devine unul sfânt, unul bun și-i păcat să faci o așa nefăcută. Lăsați papucii la intrare și mergeți descălțați. Pe podelele lor poți, liniștit, să stai desculț, nu te vei murdări.

N-am putut pleca fără să o suprind pe mama lui Zizi. Happy feet, everybody!

 

 

Fac fotografie de ceva ani. Nu dau număr de jenă, bineînțeles. Jenă că nici până acum nu am înteles toate funcțiile lui și „what does this button do?” mă lovește prea, prea rar. Am tot făcut poze în călătorii. Poze cu oameni, poze cu peisaje, momente, umbre, stele, poze cudetoate. Însă un om cu defect fizic nu am fotografiat până acum. Nu am îndrăznit. În Myanmar însă, acest lucru s-a schimbat, pentru că am întâlnit-o pe doamna cu cel mai frumos zâmbet care nu a făcut decât să mă invite să o fotografiez. Nu s-a ferit, dar m-a încurajat. Și după ce i-am făcut portretul, așa cum eram eu emoționată și zâmbitoare, i l-am arătat. Mi-a zâmbit, mi-a făcut semnul ok și mi-a oferit o stare de împlinire. E pe bază de zâmbet totul pe acolo, țineți bine minte.

 

 

Pe Inle Lake am ajuns după un drum super n̶a̶ș̶p̶a̶  lung și de noapte. A doua zi eram, evident, legumă. Era de așteptat, eu nu dorm în mașină. Habar nu aveam că mă voi putea relaxa și încărca fără să dorm. Habar nu aveam că mă voi întâlni cu cel mai mișto breton din Myanmar. Că ne vom juca și vom râde împreună fără nici măcar să ne înțelegem verbal. Ea vorbea klingoniană, iar eu la fel. Dar fericirea se mai uită și la om. E de bine.

Vreau să vă zic că nu glumeam cu răbdarea pe care vi-o ceream la începutul articolului. Pe care încă vi-o cer. Mai am câteva momente bune de povestit, dar îmi e așa, într-un fel să dau totul din casă din prima.

Tehnicul și folositorul despre Myanmar l-am dat pe travelator.ro, pentru că m-au rugat atât de simplu și omenesc să contribui la inițiativa lor de a aduce povești de călătorie în fața ochilor, încât mi s-a părut firesc să dau o tură de cuvinte și la ei pe site. Poate să fie și despre povești mișto la drum, cât și despre ponturi și informații. La ei gășiți ce vă trebuie pentru un doityourself de călătorie.

Mă-ntorc zilele astea la fețele mele myanmareze, n-aveți grijă. Mai durează un pic să-mi revin, pentru că primăvara asta are o iarnă cam brutală pentru gustruile mele, care deja își cam făceau bagajele să o taie spre mare. Pățăști!

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *