Inle Lake – Myanmar | Jocul pescarilor

Ştiţi? Sunt două momente ale zilei pe care eu le ador. Pe care nu aş rata să le fotografiez, chiar dacă aş fi după o noapte scurtă sau un drum nocturn şi agitat, cu maşina într-o ţară străină.

Dar haideţi să vă zic un pic cum a fost povestea primului răsărit de pe Inle Lake.

Ştiam că va veni sado-dimineaţa pentru care eram, deja, mintal pregătită.  Urma să pornesc pe lacul Inle, unde pescarii îşi vor flutura plasele de pescuit pentru noi, fotografii, cei care vânăm răsărituri. Te şi închini pe unde ne duc drumurile, câteodată.

Încă de pe o beznă totală şi îmbrăcată cu geaca anti vănt, m-am îmbarcat pe una din bărcile organizate şi m-am dus în largul lacului, unde pescarii deja aşteptau turiştii. Langa-balanga, iar primul meu gând a fost că mi-ar fi prins bine de tot un training de făcut poze prin Delta noastră.  Mai mult de jumate din înălţimea bărcii era sub apă iar echilibrul nu este punctul meu forte.

Şi am pornit. Sunetul motorului torcea apăsat în urechea mea iar pe partea stângă se desfaşurau, din ce în ce mai înalte, dealurile Shan. Pe partea dreaptă, timizi şi abia treziţi, locuitorii caselor lacustre îşi deschideau porţile turiştilor veniţi să vadă răsăritul pe lac.

Din loc în loc erau pescarii cu plasele lor metalice. Suprinzător, încă din copilărie, aceşti pescari dezvoltă şi exersează o modalitate cel puţin interesantă de a vâsli.  Un picior îl au înfăşurat pe văslă iar celălalt este folosit pentru a ghida barca. Asta le permite să aibe ambele mâini libere pentru a manevra plasele conice şi pot fi mai atenţi la pescuit.

Acum să ajung, totuşi, la ce m-a impresionat cel mai tare.
Era acest baiat, unul dintre cei 3 pescari, care nu se agita aşa cum o făceau ceilalţi. Pur şi simplu era detaşat. Poate ca asta m-a şi făcut să-mi îndrept atenţia şi obiectivul spre el. Deşi ştia că va urma să primească ceva firfirei myanmarezi de la turişti, el nu s-a prefăcut ca fiind ospitalier, nu a zâmbit pentru că asa trebuia şi nici nu s-a băgat în faţa celorlalţi. A fost seren şi autentic. Vedeţi voi, chestiile astea se simt imediat.

Altfel, da, au un echilibru de stă pisica-n coadă! Iar pentru mine, aceast răsărit nu a însemnat doar o coleţie de imagini cu care m-am întors acasă. Ei au dezvoltat o manieră diferită şi practică pentru a vâsli şi a avea mâinile libere în timp ce o fac. O lecţie despre adaptare la condiţii nu tocmai prielnice.

Îmi place la drum. Îmi place pentru că, pe lângă peisajele de care, probabil, nu aş avea parte acasă, drumul mă îmbunătăţeşte.